Miu Liliana

„Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul.”
(Fiodor Dostoievski)

Bisericile sunt scările spre rai, date de Dumnezeu.

Motto
„Cum, Tu, care ești Iudeu,
Ceri să bei de la mine, care sunt femeie Samariteancă?”
Ioan, 4-9
Incipitul nuvelei

Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, obosit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea. O femeie din Samaria a venit să scoată apă. Isus i-a zis:
– Dă-mi să beau!
Ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de mâncare.Femeia samariteancă I-a zis:
– Cum de Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?!
Iudeii, într-adevăr, nu au legături cu samaritenii.
Isus şi femeia samariteancă

Isus i-a răspuns:
– Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!“, tu însăţi I-ai fi cerut, şi El ţi-ar fi dat apă vie! Femeia I-a zis:
– Domnule, n-ai găleată, iar fântâna este adâncă. De unde ai deci această apă vie?!
Isus i-a răspuns:
– Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar celui ce bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu-i va mai fi sete în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el un izvor de apă, ţâşnind spre viaţa veşnică.

SAMARITEÁN, Ă, samariteni,e, s.m. și f.
1. Persoană aparținând unei populații din provincia palestiniană Samaria, provenită din amestecul evreilor antici cu coloniști aduși de cuceritorii asirieni, și care a constituit principalul nucleu etnic al statului antic Israel.
2. Om milos; binefăcător.
Semnificație

Pilda samariteanului milostiv este o parabolă povestită de Iisus, menționată numai într-una din cele patru Evanghelii ale Noului Testament. Potrivit Evangheliei dupa Luca (10:29–37), un călător (evreu sau nu) este bătut, jefuit și lăsat aproape mort pe drumul dintre Ierusalim si Ierihon. Mai întâi un preot, apoi un levit, trec pe lângă el, evitându-l și fără a-i da vreo mână de ajutor. În cele din urmă, bietul om este luat în seama de un samaritean. În ciuda vrăjmășiei dintre evrei si samariteni, acesta îl ajută pe rănit, îi leagă rănile și i le tratează cu untedelemn și vin. Apoi, îl duce la o casă de oaspeți, unde îl lasă în grija gazdei, promițând că va achita toate cheltuielile necesare îngrijirii victimei tâlharilor.
Pilda samariteanului milostiv

Iisus dă această pilda drept raspuns la întrebarea: „Cine este aproapele meu?" Samarineanul milostiv, un anonim, care nu se remarcă nici prin rang, nici prin bogăţie, nici prin nobleţea neamului său, devine un om al compasiunii şi al acţiunii, venind în ajutorul celui rănit, care se zbătea între viaţă şi moarte. Expresia „bunul samaritean", referitoare la cineva care ajută dezinteresat un străin, a devenit, cu timpul, răspândită în toată lumea creștină, fiind adeseori adoptată ca nume al unor spitale si organizații de binefacere.

Naratorul: „o fetișcană de vreo șaptesprezece ani”
Stareța: „fată tânără, frumoasă”
Băiatul: „- Ce te-a apucat, fa tu, toanto?”
Naratorul: „... măcar de-ar fi ajuns-o capul să mai ascundă pe ici, pe colo câte-un pumn de fasole prin fustăraia ceea că era slăbuță și puțintică din fire, de-o dădea vântul jos...Se așază la masă ultima, dacă rămâne ceva, dacă nu rămâne, se duce acasă, mulțumindu-se cu celea ce gustase pe când făcea zama.”
Bătrânul: „- Mulțumesc, maică! Îngăduie-mi să mă las în genunchi pentru a săruta truditele tale mânuțe.”
Caracterizarea Samaritencei

Naratorul: „Călugărițele au fost jurate să poarte dragoste acestei lumi pline de păcate, cu sufletul plin de smerenie, cu inima veșnic gata pentru binefacere în numele Domnului, să nu ne împotrivim relelor, să le primim pe toate așa cum vin ele rânduite de sus...”
Bolnavii: „Se poate să vină ea, femeie încă tânără, mamă a doi copii, pentru a vedea ceea ce nu e de văzut și rudele cele mai apropiate s-au lepădat de dânșii. Maica le zâmbea într-o cerească depărtare.”
Naratorul: „Bucătăreasă, grăjdară, sanitară a ajuns în cele din urmă spălătoreasă. Focurile prin care i-a fost dat să treacă au călit-o, slujirea unui sfânt lăcaș căzut în veacul prigonirilor a făcut-o înțeleaptă, răbdătoare, dârză.”

Naratorul: „Se ridica din pat, se îmbrăca, venea să-i îmbrace, să-i mângâie, să-i legene, devenindu-le până în zori mamă, bunică, dădacă.”
Preotul: „Femeia ceea, ea nu numai că n-a fost călugăriță, ea nici măcar poslușnică n-a apucat să fie! Nici măcar nu are binecuvântarea pentru a purta rasă și acoperământ cu cruce în frunte!...”
Naratorul: „Vin să se plângă de soartă, vin să fie mângâiați cu o vorbă bună, vin să-ți sfârșească veacul alături de cea care i-a înțeles cu adevărat și i-a iubit...”
Naratorul: „ Îngăduie-mi să mă închin și eu în fața slujirii tale, Maică, sărutând sfintele tale mâini.”

„Doamne, m-am gândit eu atunci, ce se petrece cu lumea făcută de mâinile Tale? Oare o viață închinată binefacerii și slujirii aproapelui nu este mărturia slujirii Tale? Mai e nevoie ca această slujire să fie consfințită de cineva? Și dacă pentru slujitorii Tăi porunca Mântuitorului de-a face bine aproapelui nu este decât o vorbă ce nu rodește în faptă, la ce vor ajunge altarele Tale? Nu se vor transforma ele oare într-o sală de demonstrare a artei vocale, completate din când în când cu replicile preoților îmbrăcați în odăjdii aurite din epoca Imperiului Bizantin?!”
Motivul pentru care Druță a conceput nuvela

„Sărmanele noastre sate...Flămânde, nedreptățite, uitate de lume și de Dumnezeu, coborau zi de zi, treaptă cu treaptă, în bezna cea fără de fund...”
„Veacuri la rând scriptura ne povățuia că viața înseamnă dragoste nemărginită pentru aproapele tău. Iată însă că ura și nu dragostea ne scoală în puterea nopții, ruinarea și nu făurirea sunt sărbătoarea sufletului...”
Adevăruri enunțate de autor

„Dragostea și ura - aceste două valuri au acoperit secolul XX pe de-a întregul. Ce e drept, dragoste a fost puțină de tot, ura a hălit totul. Revoluția proletară a venit să declare:sufletul ca atare nu există. Există numai ceea ce poate fi pipăit, înghițit, pus în buzunar. A trăi pe lume înseamnă a bea ghini, a hăli ghini...”

„Renunțând la veșnicie, ne-am despărțit și de trecut, de lumea străbunilor, devenind niște umbre ce trăiesc de azi pe mâine. Tot ce-a avut sufletul agonisit de mii de ani a fost schimbat la repezeală pe cârpe, pe mașini, pe inele de aur. La groaznicul iarmaroc al secolului ne-am scos cu toții sufletele de vânzare, dându-le pe o nimica toată, din frica să nu rămânem cumva fără cumpărători.”

Călugărițe „marii luptători
„cu sufletul plin de smerenie” binele omenirii”,
„marii cunoscători ai vinurilor și femeilor”
Valoare nonvaloare
Cultură incultură
Vechi (tradiție) nou (idei proletare)
Credință necredință
Dragoste ură
Conflictele din nuvelă

După 1812 numărul mânăstirilor va fi încontinuu redus. Înainte de anexare, fuseseră aproximativ 40 de mânăstiri şi schituri în Basarabia. Numărul acesta mare de mânăstiri îşi găseşte explicaţia şi în respectul pe care poporul îl nutrea faţă de călugări. De aceea, în 1862 mai funcţionau 10 mânăstiri şi 8 schituri. Rolul pe care ele l-au jucat în viaţa poporului obidit a continuat însă să rămână esenţial, cum remarca şi cel mai mare istoric bisericesc basarabean, Nicolae Popovschi: „Mânăstirile, cu toate neajunsurile lor, cu tot primitivismul credinţei şi al traiului călugăresc, erau pentru popor adăposturi de cele mai curate suflete, de cele mai înalte aspiraţiuni. Şi în împrejurări mai grele, fie de boală, fie de cumpănă în viaţă, moldovenii basarabeni şi la începutul secolului al XIX-lea, ca şi în perioadele precedente, alergau la călugării din mânăstiri după rugăciuni şi mângâiere.”

Ca urmare, nu era de mirare că un rusificator făţiş precum arhiepiscopul Pavel Lebedev putea declara mânăstirile româneşti din Basarabia drept „cuiburi de ignoranţă”, călugării fiind „ îndărătnici şi vrăjmaşi limbii ruseşti şi slujbei slavone.” Aceasta era suprema recunoaştere din partea ruşilor că mânăstirile au constituit un atu principal în lupta românilor pentru păstrarea existenţei naţionale.
Numeroase erau şi bisericile în Basarabia la începutul secolului al XIX-lea. După unele date, se pare că în clipa anexării la Rusia existau în regiune 749 de biserici, iar după altele, chiar 775, dintre care 40 erau zidite din piatră, una din cărămidă şi toate celelalte din lemn.

Preotul din Găleşti scria:
„Serviciul divin se face în limba moldovenească, deoarece locuitorii satului Găleşti sunt moldoveni de baştină, sincer devotaţi religiei care cred că introducerea slujbei dumnezeieşti în altă limbă decât cea moldovenească poate cumva să schimbe învăţătura şi ordinea acelor dogme de credinţă şi orânduieli, pe care le-au moştenit de la strămoşii lor.”
Așadar, biserica este un epicentrul al păstrării identității neamului.
Epicentru al neamului